joi, 25 februarie 2010

VALERIU GAFENCU

4 comentarii:

  1. 7 martie 1948

    “Vă urmăresc pe toţi şi pe fiecare în parte cu dragostea şi cu rugăciunea. Deşi sunt departe cu trupul, nu însă şi cu duhul, căci sunt alături de voi.

    Când te văd întristată îţi strâng mâna şi-ţi spun: fruntea sus! Înainte! Curaj! Orice bucurie adevărată se câştigă cu preţ de jertfă. Orice cetate se cucereşte cu credinţă, bărbăţie, îndrăzneală, încredere în misiunea dată de Dumnezeu, şi în principal cu rugăciune.

    Să mergeţi pe cărarea cea spinoasă, prin suferinţele pe care le îndură creştinul iubitor de adevăr. (…)

    Vreau să ştiţi că vremurile acestea pentru mine le socotesc o încercare şi le privesc ca pe o stare de ispăşire: cu sufletul senin şi plin de pace, cu bucurie tainică şi cu multă nădejde. Vreau să ştiţi că sunt fericit. Vremurile acestea sunt adeverirea drumului pe care ani şi ani în urmă l-am mărturisit. Aceasta îmi este o bucurie atât de adâncă, încât pot spune că privesc moartea cu multă împăcare lăuntrică şi cu nădejdea fericirii viitoare. Îmi doresc zile multe pentru ca, prin ajutorul lui Dumnezeu, să mă pregătesc sufleteşte. Toată dragostea sufletului meu.”

    (Din: “Intoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide

    RăspundețiȘtergere
  2. SFANTUL VALERIU GAFENCU catre surorile lui

    scrisori

    “Rog din toată inima mea, plină de dragoste pentru voi, să urmaţi cu inima şi cu mintea voastră, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, tot ceea ce vă scriu eu acum.

    Alta este viaţa, decât aceea pe care obişnuit, şi-o închipuie oamenii. Altul este omul însuşi, decât acela ce se închipuie el. Altul este adevărul, decât acela pe care şi-l închipuie mintea omenească.

    De ani de zile vă scriu mereu din temniţă. Şi tot scrisul meu este străbătut de acelaşi fir continuu, de acelaşi adevăr central: Hristos, viaţa veşnică.(…)

    Cu primul pas pe care l-am făcut în viaţa de închisoare, mi-am pus întrebarea: “Pentru ce am fost eu închis?!”. Pe planul vieţii sociale, privind relaţiile mele cu lumea în care am trăit întotdeauna am fost privit ca fiind foarte bun, un exemplu de conduită onestă şi curată. Atât în liceu, cât mai ales în Universitate, unde nivelul vieţii morale e mai scăzut, toată lumea, profesori, colegi şi mai ales prieteni, vedeau în mine un model de viaţă curată, un tip de om nou, care se menţinea într-o viaţă morală, abstinentă, cu toată hotărârea şi dârzenia. Politicos şi corect în atitudine, elegant în ţinută, bun la studii, mi se dădeau întotdeauna, cele mai frumoase calificative. Dacă intram în conflict cu cineva, era numai pentru adevăr.

    Ei bine, dacă aşa stau lucrurile, pentru ce am fost eu adus în temniţă, singur, departe de zgomotul lumii, departe de atâtea şi atâtea ispite? Şi am trăit cele mai mari frământări. Am citit mult, am meditat şi mai mult… m-am rugat.

    Ce este viaţa?

    După mult zbucium, după multă durere trăită, paharul suferinţelor mi se umpluse, a venit o zi sfântă, în iunie 1943… Câteva ore-n şir, cu toată stăruinţa sufletului, îl rugasem pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. Şi, deodată, în timpul rugii mele fierbinţi, am căzut în genunchi, cu inima plină de lacrimi, cu ochii uzi de lacrimi.

    RăspundețiȘtergere
  3. Prezentam un pasaj edificator din descrierea pe care Ioan Ianolide o face in cartea “Intoarcerea la Hristos” vietii duhovnicesti comunitare desfasurate de el, impreuna cu Valeriu Gafencu si cu alti doi prieteni (Virgil Maxim si Marin Naidim) nu in spatiul imbietor al unei manastiri, ci chiar in infernul unei celule de la Aiud…

    Gasim aici o infatisare necomplezenta a realitatii razboiului duhovnicesc in toata cruzimea lui, care nu cruta nici pe cei mai sfinti oameni si nici locurile unde suferinta este cea mai grea. Sunt aratate in amanunt ispitele specifice vietuirii in comun si atacurile tipice pe care le indura oamenii cu adevarat hotarati sa vietuiasca duhovniceste, dar este reliefata si cununa de biruinta pe care Dumnezeu le-a daruit-o. Vom afla cui spune Ioan Ianolide ca i s-a datorat in cea mai mare masura aceasta biruinta si pe ce cai au biruit ispitele. Este o istorisire cu adevarat filocalica si o lectie duhovniceasca de mare pret pentru orice crestin angajat in razboiul nevazut si pentru orice comunitate, cat de mica, de suflete care aleg sa duca impreuna lupta intru Hristos:

    intoarcerea-la-hristos

    RăspundețiȘtergere
  4. “În această perioadă Valeriu stabileşte o legătură sufletească strânsă cu trei prieteni apropiaţi. Stau o vreme în aceeaşi celulă, se mărturisesc unii altora. Îşi ţin sufletele deschise unul către altul. Năzuiesc împreună. Se roagă împreună. Totul le este de obşte. Această comunitate restrânsă era ideală, dar nu lipsită de ispite şi frământări. Forme subtile de mândrie ori de invidie tulburau sufletele. Încercarea de rezolvare a greşelilor prin spovedanie comună uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele. S-a simţit lipsa unui povăţuitor încercat, cu autoritate. De asemenea s-a înţeles că oricât de mare este dorinţa comuniunii, totuşi fiecare om este unic, are viaţa lui, evoluţia lui, specificul lui, care nu poate fi confundat cu un altul, ci numai comunicat – ba chiar comunicat după anumite rigori pe care le impune personalitatea oamenilor.

    RăspundețiȘtergere